TUDOR VIANU “ESTETICA”

Arta = darul unei puteri care strabate intreaga fire

Opera de arta = produs al puterii plastice a inconstientului, dar si rezultatul aptitudinii tehnice a omului

Arta si natura sunt legate indisolubil. Tehnica este raportul omului in realitate, deci ceva opus naturii. Arta este natura si antinatura in acelasi timp. Tehnica artei face independenta natura opera de artist si o apropie de tipul masinistic al activitatii umane. DAR opera de arta este un produs tehnic atunci cand inlaturam continutul ei expresiv pentru a nu o mai considera decat un rezultat al indemanarii omenesti.

Conform situatiei pe care opera de arta o ocupa in natura, ea este opera puterii plastice a naturii constituindu-se in tehnica omului. Deci, arta este domeniul unei interferente intre natura si tehnica

FORMA SI CONTINUT

Arta prelucreaza un material, da o anumita organizatie materialului sau datelor constiintei si obtine in felul acesta un produs care isi are scopul si pretul in sine insusi.

Opera de arta = materiale in sfera diferiteor vaori + bunurile care rezulta in sfera valorii estetice.

Artistul isi cladeste opera doar dupa ce a reactivat in realitate anumite valori latente. Din punct de vedere axiologic, opera de arta are structura ierarhica. Ea reprezintasusbsumarea mia multor vamori sub categoria larga a valorilor estetice. Aceasta structura permite analizei sa izoleze si sa considere separate cupr. De valori pe care si-l subsumeaza sau actiunea acestei subsumari.

Opara de arta = materie + continut.

FORMALISTII: Herbart, Hartmann: calitatea estetica a artei consta in simple raporturi formale. Continutul este un element extraestetic.

IDEALISTII ABSTRACTI: Schelling, Schopenhauer: calitatea estetica a artei consta in cuprinsul ideal pe care il releva.

IDEALISMUL CONCRET: Hegel, Vischer: opera de arta reprezinta sinteza indisolubila a ideii cu forma, un cuprins ideal luminand prin sensibil, pentru ca daca idealitatea operei ar contine singura masura ei estetica, nu s-ar intelege de ce arta nu ar trai mai departe in transcriptia ei filosoficã. Daca opera ar exista esteticeste prin forma ei, nu se vede de ce orice forma n-ar putea organiza orice cuprins.

Trebuie sa distingem intre acele opere de aeta in care eccentul este pus fie asupra operei ca intreg neconditionat, ca un scop in sine, fie asupra drumului catre acel scop, aupra actiunii insesi de a-l obtine.

Hamann: virtuozitatea se raporteaza numai la valoarea artistica a actului de a produce, nu la cuprins si la success.

G. Simmel a cercetat in legatura cu operele avand un cuprins religios deosebirile care apar dupa felul special al religiozitatii care le inspira.

Volkelt: forma este “aparitia superficiala a obiectelor”

Dar singurele opere realizate pe deplin sunt cele simbolice, in care forma si continutul fuzioneaza in intuitia lor concreta. Conceptia artei ca simbol duce la o reprezentare determinata despre relatiile elementelor care semnifica cu elementul semnificat, intre semn si semnificatie.

Exista o legatura externa intre semn si semnificatie, si anume aceea de alegorie (alegoria – personificatie sau alegoriia metafora). Forma si cuprinsul gasesc un teren de atingere in motivul operei. (motiv = conexitatea elementelor aparte intr-o totalitate semnificativa). Cercetarea artistica vb. Despre diferite motive tipice (ex: madona cu pruncul in Renastere) sau despre tipuri de motive. Motivul este mediul prin care continutul ideal al operei comunica cu aparenta ei si o conformeaza in consecinta.

Elemetele pe care analiza le poate izola din complexul unei opere de arta:

Forma = suma tuturor datelor sensibile care intregesc aparenta ei. Aceste date se recompun in motive. Sub motiv, ochiul priveste materia operei de arta, o varietate determinata a ei. Materia, duce gandul la virtuozitate, la executia in sine a operei de arta.

MOMENTE CONSTITUTIVE ALE OPEREI DE ARTA

IZOLAREA

Primul moment constitutive decurge din caracterizarea val. Estetice ca scop in sine.

Opera de arta = obiectul izolat din complexul fenomenelor care alc. Impreubna campul experientei practice. (ex: tacerea in muzica, rama in pictura, soclul in sculptura)

Proiectarea in spatial artistic, proiectarea in spatial visual, proiectarea in timpul artistic, cadrul sunt modalitati ale izolarii.

ORDONAREA

Atat stiinta, cat si arta, sunt mijloace de ordonare a icoanei lumii. Arta, spre deosebire de stiinta, nu are nevoie de sacrificial calitatilor sensibile ale lucrurilor. Ea nu lucreaza cu notiuni, ci cu imagini. Arta este ordonarea lumii ca imagini.

Pentru multi esteticieni, formula frumusetii este “unitatea in diversitate.”

Modalitatile de plicare a unitatii in diversitate sunt multiple:

-          integrarea detaliilor compozitiei in interiorul unui contur geometric regulat

-          subordonarea sub un motiv dominat

-          ritmul

-          rima

-          motivul

-          etc

CLARIFICAREA

In cunoasterea lumii se poate distinge un continut perceptiv si unul neomatic. Dozajul acestor elemente se produce in avantajul celei din urma atunci cand vine vorba de arta. Distinge in lucruri mai cu seama categoria lor. Aceste asoecte din de receptarea artei.

IDEALIZAREA

Prin operatiile izolarii, ordonarii, clarificarii, fragmentul de materie sau grupul de fapte ale constiintei prelucrate de artist au doandit o insusire ideala care alc. Un al patrulea mom. Constitutive al operei de arta.

Opera de arta mai mult apare decat exista. Categoria existentului presupune reprezentarea unui substra, adica a unei realitati care staruie independet de chipul in care apare constiinta si neconditionata de functiile ideale prin care spiritul o ia in stapanire.

Opar de arta este un mod de a aparea al lucrurilor conditionat si corelationat cu unele functiuni ale spiritului.

Izolata in mijlocul lumii, neconditionata de ea, simpla aparenta, trebuie sa-i recunoastem artei o insusire ideala. Idealitatea ei insa nu apartine irealitatii, ci a realitatii. 

  B.Crocce

            Cunoaşterea → intuitivă → prin imaginaţie → a individualului → a lucrurilor luate fiecare în parte → producătoare de imagini

                                 → logică → prin intelect → a generalului → a relaţiilor dintre lucruri → producătoare de concepte

            “Intuiţia este oarbă; intelectul îi împrumută  ochii.” → poziţia scientistă. Poziţia lui Croce: Cunoaştera intuitivă e independentă de cea intelectuală.

            Conceptele care se amestecă cu intuiţiile nu mai sune concepte, pierzându-şi independenşa şi autonomia.

            “Diferenţa dintre o operă de ştiinţă şi o operă de artă (între un act intelectiv şi unul intuitiv) stă în efectul diferit pe care fiecare dintre ele îl vizează şi care determină şi care determină şi îşi subordonează fiecare din părţile ei, şi ea nu stă în aceleaşi părţie separate şi considerate în mod abstract, fiecare pentru sine.” (p. 77)

            Eroarea care poate apare: confundarea INTUIŢIEI cu PERCEPŢIA.

            PERCEPŢIA=INTUIŢIE (nu şi viceversa) [intuiţia nu ţine neapărat de perceperea realului]

            Conceptele de timp şi de spaţiu intervin în intuiţie materialiter şi nu formaliter (ca ingrediente, nu ca schemă ordonatoare).

            Până aici: eliberarea cunoaşterii intuitive de orice subordonare intelectualistă, de orice adaos posterior ei.

            În continuare: determinarea limitelor dpdv. al celor inferioare ei (SENZAŢIA).

            Altă eroare: INTUIŢIA confundată cu SENZAŢIA brută sau cu o asociere de senzaţii.

            REPREZENTAREA poate fi echivalată cu INTUIŢIA numai dacă înţelegem prin cea dintâi “ceva ce se desprinde şi iese în relief pe fondul psihic al senzaţiilor” sau ca “elaborare a senzaţiei” (p. 81). Altfel ea nu e decât senzaţie brută înţeleasă altfel (calitativ sau cantitativ).

            Modul cert de a distinge actul spiritual de faptul mecanic: “Orice intuiţie adevărată sau reprezentare este totodată EXPRESIE.” (p. 82) Nu putem intui fără a fi capabili să exprimăm. Intuiţiile inexprimabile, afirmă Croce, nu sunt intuiţii.  În afara intuiţiilor există doar impresii, senzaţii, sentimente, impulsuri, emoţii, tot ceea ce se află încă “dincoace de spirit, neasimilat în om, postulat doar pt. comoditatea expunerii; dar inexistent de fapt, dacă a exista înseamnă un act al spiritului.” (pp. 84-85)

Intuiţia şi arta

            Cunoaşterea intuitivă = faptul estetic/artistic.

            Unii susţin că intuiţia artistică ar fi ceva în plus faţă de intuiţie în general. Croce arată că nu există în fapt nici o diferenţă specifică. În plus, nu există nici vreo diferenţă de intensitate, ci doar una de extensiune (comparaţia dintre un cânec popular foarte simplu şi un poem de dragoste al lui Leopardi). Diferenţa fiind, aşadar, cantitativă, ea este indiferentă filosofiei. La fel cum într-o pietricică găsim aceleaşi elemente chimice ca într-un munte, intuiţia comună nu diferă calitativ de intuiţia artistică. La fel se întâmplă cu diferenţa curentă dintre geniu şi omul comun.

            Actul estetic nu este altceva decât formă, niciodată conţinut sau formă şi conţinut. Aceasta nu înseamnă că conţinutul este inutil (el fiind “punctul de plecare necesar al faptului expresiv” – p. 89), ci că “de la calităţile conţinutului la cele ale formei nu există trecere”. “Materia poetică se află în sufletul tuturor, numai expresia, adică forma, îl face pe poet.” (p. 98)

            Arta nu poate fi pură imitaţie a naturii fiindcă obiectele naturale în sine nu trezesc neapărat intuiţii estetice.

            Arta este cunoaştere, este formă, nu ţine de sentiment şi de materia psihică, fiindcă intuiţia este cunoaştere, “liberă de concepte şi mai simplă decât aşa-zisa percepţie a realului” (p. 91).

            “Toate impresiile pot să intre în expresii sau formaţii estetice; dar nici una în mod necesar.” (p. 92)

            Expresia pp. impresia. (“Cine nu a avut niciodată impresia mării nu va şti niciodată să o exprime.” – p. 93)

            Opera de artă este unitară şi indivizibilă. Disecarea ei o anulează. O dată incluse în operă, expresiile deja cizelate coboară la nivelul de impresii pentru a putea fi sintetizate cu celelalte într-o nouă şi unică expresie.

            Arta are o funcţie eliberatoare şi purificatoare. “Elaborând impresiile, omul se eliberează de ele.” (p. 94)

Arta şi filosofia

            Deşi diferite, cunoaşterea intelectivă şi cea estetică nu sunt totuşi rupte una de alta. Dacă forma estetică este independentă de cea intelectivă, reciproca nu este însă adevărată. Impresiile şi afectele celui care gândeşte stau chiar în efortul de a gândi, “efort care, spre a deveni obiectiv în faţa spiritului, nu poate să nu ia forma intuitivă” (p. 95). Orice gândire presupune expresia.

            Arta şi ştiinţa coincid prin latura lor estetică. “Orice operă de ştiinţă este totodată operă de artă.” (p. 98) Latura estetică a ştiinţei nu rămâne neobservată când de la activitatea de înţelegere trecem la cea de contemplare.

            Spiritul cognitiv (2 trepte) → 1) expresia

                                                         → 2) conceptul

            Raportul dintre ele: prima poate exista fără cealaltă, în timp ce a doua nu poate exista fără prima.

            Limbajul nu poate fi verigă intermediară între umanitate şi natură, deoarece “unde apare umanitatea, naturalul a şi dispărut” (p. 99). “Omul care se exprimă iese imediat din starea naturală, dar iese din ea, nu stă jumătate înăuntru şi jumătate afară”.

            Istoricitatea este considerată inexact cea de-a treia formă teoretică. Ea nu este însă formă, ci conţinut, fiind îndreptată ad narrandum, non ad demonstrandum. Ea înşiră intuiţii. “Istoria se reduce de aceea la conceptul general al artei.” (p. 100). Istoria este “o rezultană a intuiţiei pusă în contact cu conceptul, a artei care, primind în ea diferenţierile filosofice, rămâne totuşi ceva concret şi individual.” (p. 104)

            Cunoaşterea istorică se deosebeşte de cea artistică (în sens restrâns) prin faptul că spiritul distinge intuiţia istorică de cea nonistorică, cea reală de cea ireală. “Istoria nu construieşte conceptele realului şi ale irealului, ci le foloseşte. (…) Istoricitatea se deosebeşte în concret de pura fantezie ca o intuiţie oarecare de o altă intuiţie oarecare: în memorie.” (p. 101)

            Certitudinile istoriei sunt diferite de cele ale ştiinţei (certitudinea amintirii şi a autorităţii, nu a analizei şi a demonstraţiei). “Bunul-simţ are dreptate contra intelectualiştilor atunci când crede în istorie”, care este ceea ce individul şi omenirea îşi amintesc despre trecutul lor.

            “Întreagă această lume este intuiţie; intuiţie istorică, dacă se prezintăca atare şi în mod realist; intuiţie fantastică sau artistică în sens restrâns, dacă se prezintă sub aspectul posibilului, adică al imaginabilului.” (p. 102)

            Adevărata ştiinţă nu e intuiţie, ci concept. Ştiinţele naturale sunt ştiinţe improprii. “Toate progresele lor se lovesc de fapte care sunt cunoscute intuitiv şi istoriceşte.” (p. 103). Filosofia este ştiinţa perfectă. “Toate celelalte (ştiinţele naturale şi matematice) sunt forme impure: amestec de elemente străine şi de origine practică. Intuiţia ne dă lumea, fenomenul; conceptul ne dă numenul, spiritul.” (p. 104)

                „A sti cum“ ca sinteza pentru „a sti ca-uri“

     In acest eseu voi incerca sa demontez ipoteza care  argumenteaza existenta unui tip de cunoastere distinct si anume tipul cunoasterii „cum“, aducand in schimb argumente pentru reducerea lui „a-sti-cum“ doar la nivelul de expresie folosita de un observator pentru a desemna un set intreg de „a sti ca-uri“ ce apartin subiectului observat, asadar folosita cu scop de simplificare a limbajului si implicit a comunicarii. In incercarea mea de a demonta aceasta ipoteza folosesc textul lui Gilbert Ryle, un partizan al ei, „A sti cum si a sti ca“ aratand unde greseste, uneori numai prin omitere.

      Pornesc de la postulatul ca  „a sti ca“ implica vizualizarea procesului inerent informatiei.(atestat de neurostiinte, psihologie, si chiar de bunul simt) si arat ca numai in virtutea acestui fapt „a sti cum“ este reductibil la „a sti ca“ dupa cum urmeaza:

      Nu exista individ care „stie ca“ dar nu „stie cum“(sa actioneze). Un astfel de individ care nu actioneaza corect sau deloc, dar poate expune cunostintele si regulile aferente(in chip necesar) acelei actiuni, de fapt nu indeplineste conditia esentiala ce trebuie sa urmeze imediat receptarii informatiilor si anume vizualizarea lor(a referintilor lor), sau vointa sa este inhibata de anumiti factori, cum ar fi simpla emotivitate spre exemplu, vointa care este unica legatura intre informatii si aplicarea lor prin operatii motorii. Cazul din urma, al inhibarii vointei, este scuzabil si nu implica lipsa de inteligenta si implicit monotonia esuarii in actiunile propuse ca ce-a de-a doua situatie. Cand un comandant „stie cum“ sa duca o batalie,

faptul „de-a-sti-cum“ nu este decat o formula, o sinteza pentru un set intreg de „a-sti-ca-uri“ autentice, adica care implica procesul psihic de vizualizare si desigur curajul comandantului. Cand spunem ca stie cum sa duca o batalie, spunem de fapt ca stie ca sau ca presupune ca(in situatii ce necesita actiuni spontane) daca ocupa dealul x vede pozitia y, ca daca adopta tunul z are bataie mai buna, stie ca daca soarele bate din est iar inamicul vine dinspre vest ar fi ideal sa se pozitioneze in est pentru a ingreuna vederea oponentilor, deci stie ca x,y,z(in mod autentic) si are vointa  de a actiona, adica de a lega referintii(imaginile) informatiilor de functiile motorii prin producerea unor noi imagini ce reprezinta rezultatul dezirabil, deorece, in timp ce individul actioneaza asupra mediului, consecintele actiunii sunt deja incorporate in planuri existente produse de individ. Asadar factorul emotiv va decide in cele din urma daca individul va actiona sau nu, pentru ca este logic ca daca individul este rational si considera ca rezultatul dezirabil este putin probabil, atunci nu va actiona pentru ca stie ca ii va produce neplacere.

     Un individ a carui memorie este incarcata doar de termenii informatiilor aferente unei actiuni, neavand de fapt nici o cunoastere, deci nici macar nu „stie-ca“ desi in social poate trece ca unul care „stie-ca“ daca „stie-cand“ sa expuna intr-un mod oral sau scris acei termeni legati in fraze, adica daca stie ca daca la auzirea termenului batalie trebuie sa spuna ca daca adopta tunul de diametru z  produce efectul x, pentru a se lauda in fata interlocutorului si a trece drept un comandant bun. Acest stiut cand a spune ceva, sau a actiona cumva, care poate fi tradus in „a sti cum sa te descurci intr-un moment dat“(prezent mai ales in societatea noastra) se reduce la un „sti-ca“ autentic si anume a sti ca daca exercita operatii motorii(verbale sau comportamentale) in anumite momente obtine rezultate dorite, in acest caz fiind autentic pentru ca implica procesul de constientizare a informatiilor si directionarea lor constienta, constientizare care se realizeaza prin vizualizare, oferind astfel cunoastere. Dar in acest caz „a sti ca-ul“ referitor la batalie este doar un simulacru, un fals, si prin urmare asa zisul comandant va esua cand va fi somat sa actioneze.

     Ryle spune ca un neghiob caruia i s-ar prezenta nenumarate straturi ale unei cunoasteri-ca, tot nu ar sti cum sa actioneze, desi ar avea cunoastere. Greseala fundamentala a lui Ryle este ca presupune ca neghiobul ar avea cunoastere, adica presupune ca in procesul in care neghiobul recepteaza informatiile le intelege, in sensul pe care l-am explicat, si de aici nevoia lui de a face diferenta intre „a sti ca“ si „a sti cum“. De fapt neghiobul nu stie ca, pentru ca nu a inteles acele straturi postulate ale unei cunoasteri-ca, iar in cazul celui istet care actioneaza in conformitate cu acele informatii in domeniul, planul specific, fara insa a i se prezenta informatiile, nu inseamna ca el/ea „stie cum“, in sensul in care un astfel de tip de cunoastere ar fi distincta, ci acest lucru se poate traduce in „el/ea autentic stie ca x,y,z“, x,y,z care pot fi multe, daca nu toate din cunostintele care ar fi fost relevate si neghiobului din informatiile primite, daca nu ar fi fost neghiob, numai ca in cazul istetului cunoastere este deductiva, intuitiva, cunostintele x,y,z, mai exact componenta lor semantica fiind produsa direct de intelectul(deja bine  

format) al acestuia si nu extrasa din postulate date sub forma de fraze, act posibil in virtutea faptului ca individul este pus direct in fata situatiei, a faptului ca este inteligent, si a faptului ca vointa nu-i este inhibata in vreun fel sau altul. Acelasi individ inteligent, dar supus tratamentului la care a fost supus si neghiobul, ar putea da deasemeni gres daca informatiile primite sub forma de propozitii nu-si au nici unul, sau nu suficient de multi corespondenti in memoria sa prin care el sa inteleaga, adica sa vizualizeze situatia descrisa, adica daca niciodata nu a fost pus intr-o situatie asemenatoare sau macar cat de putin apropiata din care sa imprumute elemente si sa-si produca scenariul. Cheia sta in a gandi semantic, adica in a lega conceptele primite de referentii lor, intr-o maniera reproductiva sau semi-reproductiva prin imprumutare si combinare,iar pentru ca actiunea sa decurga in mod corect , pe langa vointa neinhibata, mai este necesara si o judecata ipotetica, specifica fiecarui tip de situatie, adica unita cu credinta sau certitudinea succesului actiunii ce ar urma sa fie exercitata. Judecata ar fi de forma:

             -stiu ca daca fac x atunci y

     Putem spune despre un soldat care „stie-cum“ sa traga cu pusca ca:    -stie ca pusca este un obiect cu care se trage

        -stie ca pentru a trage cu pusca trebuie apasat pe tragaci

        -stie ca pusca trebuie indreptata catre tinta  inainte de a

         apasa pe tragaci

        -stie ca trebuie sa doboare tinta prin tragere

iar cea mai importanta judecata, cea ipotetica:

        -stie ca daca va trage in tinta probabil o va dobora.

    Succesul actiunii despinde desigur si de alti factori cum ar fi acuitatatea vizuala, conditiile externe, antrenamentul, etc., dar nu se poate fonda pe aceasta baza un tip de cunoastere distincta, cunoasterea implicita „cum“, deorece toti acesti factori tin de diferite capacitati ale organismului, exersate sau nu, ale mediului, deci sunt daturi(mai mult sau ma putin) si nu au legatura cu sfera cunoasterii.

   Cum am spus mai sus, in timp ce individul actioneaza asupra mediului, consecintele actiunii sunt deja incorporate in planuri

existente produse de individ. Cand spunem chiar despre noi insine ca stim cum sa facem cutare sau cutare lucru si incercam sa ne verificam abilitatea, realizam de fapt ca aceasta verificare consta in cugetari(mai mult sau mai putin verbalizate) de genul „stiu ca daca“, unde acest stiu poate fi atat certitudine sau credinta, dar intotdeauna tradeaza o reprezentare a noastra intr-o situatie ce ar urma(sau nu) sa se produca.Stiu, stie-cum nu reprezinta decat o valorizare a actiunii unui obiect de catre un subiect in functie de calitate si nicidecum un tip de cunoastere distincta. In exemplul absolut penibil pe care multi partizani al cunoasterii-cum il dau cu bucatarul, unde un individ nespecialist are o cunoastere-ca a retetei dar nu este capabil sa produca un rezultat la fel de bun ca al specialistului nu este vorba de o cunoastere implicita cum au presupus unii care au afirmat ca el „stie-cum“(implicit) in timp ce nespecialistul nu o poseda.

    Daca gandim pe baza faptului ca consecintele actiunii sunt deja incorporate in planul existent inseamna ca ambii au acelasi tip de cunoastere, si acume cunoasterea-ca(explicita), diferentele intre cei doi fiind de fapt atat de dexteritate(dobandita sau nu) precum si din aprecierea calitativa, deci subiectiva, relativa la subiectul care apreciaza.Presupunand o situatie obiectiva, unde toti subiectii care

apreciaza ar avea papilele gustative exact la fel configurate si cu retelele neuronale desemnate aprecierii, diferentele intrei cei doi ar fi tot numai din diferentele intre acei factori care nu tin de sfera cunoasterii.

   Incercarea de a justifica un tip distinct de cunoastere, cea implicita, cu astfel de exemple, cum ar fi si cel al lui Ryle cu istetul care poate actiona bine chiar daca nu a luat la cunoastere(ca) regulile, este penibila si nu poate servi drept fundament pentru o incercare atat de temerara.

       Exista un sens al istoriei ?

In lucrarea˝Societatea deschisa si dusmanii ei˝, K.R.Popper analizeaza dificultatile cu care se confrunta civilizatia contemporana, care aspira spre umanism si rationalitate, spre egalitate si libertate. Aceasta civilizatie se afla, dupa cum considera filosoful, la varsta copilariei si continua sa creasca in ciuda faptului ca a fost de atatea ori tradata de liderii intelectuali ai omenirii. Aceasta civilizatie nu si-a revenit inca pe deplin din socul nasterii sale, al tranzitiei de la ˝societatea inchisa˝ sau tribala supusa unor forte magice la ˝societatea deschisa˝ care elibereaza potentele creatoare ale omului. Socul tranzitiei este unul din factoriicare au facut posibila nasterea acelor miscari reactionare ce au incercat  si inca mai incearca sa naruie civilizatia. Filosoful isi propune prin aceasta lucrare sa contribuie la intelegerea totalitarismului precum si la intelegerea insemnatatii pe care o are lupta impotriva acestuia.

De asemenea analizeaza principiile reconstructiei sociale democratice care incearca sa inlature unele din obstacolele ce stau in calea abordarii rationale a problemelor. Aceasta o face prin critica filosofiilor sociale care sunt raspunzatoare de atitudinea potrivnica fata de reforma democratica. Printre  aceste filosofii se afla istoricismul.

          Popper afirma ca ˝Societatea deschisa si dusmanii ei ˝ reprezinta  un fel de introducere critica in filosofia societatii si a politicii, pentru ca istoricismul este o filosofie sociala, politica si morala (imorala)  care a exercitat o puternica influenta asupra societatii de la inceputurile civilizatiei noastre pana in prezent. Este imposibil sa comentezi istoria fara a discuta in acelasi timp problemele fundamentale ale societatii, ale politicii si ale moralei.

          In alegerea problematicii, preferinta personala exista intr-o masura mai mare decat in cazul unui tratat stiintific. Deoarece o stiinta nu este doar un corp de fapte, ci ea este o colectie dependenta de interesul celui ce a cules respectivele fapte, adica un punct de vedere determinat de o teorie stiintifica. O scoala de filosofi ai metodei  stiintifice au ajuns la concluzia  ca stiinta totdeauna rationeaza circular si ca ˝ne aflam in situatia cainelui ce  alearga ca sa apuce propria sa coada˝ cum afirma Eddington, deoarece nu putem scoate din experienta noastra factuala decat ceea ce am pus noi insine in ea sub forma teoriilor noastre. Acest rationament deoarece in general este perfect adevarat, nu este valid, desi in general este adevarat ca nu selectam decat fapte care au relevanta fata de o teorie preconceputa, si nu este adevarat ca selectam numai fapte care confirma teoria. Metoda stiintei  consta in cautarea de fapte care ar putea sa infirme teoria, aceasta numindu-se testarea unei teorii pentru a vedea daca nu descoperim un neajuns in ea.

          Nu putem spune ca poate exista o teorie  sau o ipoteza care sa fie in acest sens o ipoteza de lucru si sa ramana neschimbata. Pentru ca nici o teorie nu este definitiva si fiecare teorie ne ajuta sa selectam  si sa ordonam anumite fapte.

          Pana aici pozitia istoriei este analoaga celei a stiintelor naturii, de exemplu a fizicii. Daca comparam insa rolul pe careil joaca ˝ un punct de vedere ˝ in istorie cu cel pe care il joaca ˝un punct de vedere ˝ in fizica vom constata o mare deosebire, si anume in fizica ˝punctul de vedere se prezinta ca o teorie fizica pe care o putem testa cautand fapte noi, iar in istorie problema este mult mai complicata.

          Rolul teoriei  intr-o stiinta a naturii, cum este in fizica,  este  de a indeplini sarcini interconexate care ajuta la unificare stiintei, la explicare  si predictia de evenimente.

          A da o explicatie cauzala unui anumit eveniment inseamna a deriva deductiv un enunt( prognoza) ce descrie acel eveniment  folosind drept premise ale deductiei anumite legi universale alaturi de anumite propozitii singulare sau specifice, in calitate de conditii initiale.

          Intr-un exemplu se aplica mai multe ipoteze :

1.     ipoteza cu caracter de lege universala a naturii ;

2.     enunturi specifice ( conditiile initiale) privitoare la evenimentul particula in chestiune.

O anliza a explicatiei cauzale a unor evenimente conduce la urmatoarele idei: 1. nu putem vorbi niciodata de cauza si efect intr-un mod absolut, un eveniment fiind cauza altuia, care este efectul sau numai relativ la o lege universala sau alta;

       2. folosirea unei teorii in scopul prezicerii unui eveniment specific nu este decat un alt aspect al folosirii ei pentru explicarea unui asemenea eveniment. Testarea unei teorii se realizeaza comparand evenimentele prezise cu cele efectiv observate ceea ce conduce la ideea ca teoriile pot fi testate.

       In stiintelor teoretice sau generalizatoare (fizica, biologia, sociologia) ne intereseaza cu precadere legile sau ipotezele universale, adica validitatea acestora. Daca vrem sa stim ca sunt adevarate si cum nu ne putem asigura in mod direct de adevarul lor adoptam metoda eliminarii celor false. Stiintele generalizatoare pure si aplicate sunt preocupare de testarea de ipoteze universale si de predictia unor evenimente specifice, dar si de a explica un eveniment specific sau particular. Stiintele istorice sunt manifesta un interes pentru evenimente specifice precum si pentru explicarea acestora. Pe istorici ii intereseaza  evenimentul particular si nu legile istorice universale. Generalizarea se inscrie pe o alta directie de interese, net diferite  de interesul pentru evenimente specifice si pentru explicarea lor cauzala cu care se ocupa istoria.

       Interpretarile generale nu pot fi confirmate prin concordanta lor cu toate documentele disponibile specifice pentru ca nu trebuie sa uitam  de circularitatea lor si nici de faptul ca vor exista intotdeauna un numar de alte interpretari  care concorda cu aceleasi documente.

       Nu putem spune ca poate exista o istorie a ˝trecutului asa cum a fost in fapt ˝, dar pot exista numai interpretari istorice dintre care nici una nu este definitiva. Fiecare generatie are dreptul de a-si fauri o istorie proprie, aceasta fiind chiar si o obligatie.

       Interpretarea istoricista poate fi comparata cu un proiector indreptat spre noi insine, din cauza caruia ne este greu sau imposibil sa vedem in jur, actiunile fiind  paralizate. Sensul acestei metafore este ca istoricismul ca noi suntem cei ce selectam si ordonam faptele istoriei. Istoricismul crede ca ˝istoria insasi sau istoria omenirii˝ ne determina prin legile ei inerente pe noi, problemele noastre, viitorul nostru si chiar punctul nostru de vedere.

       Popper considera ca interpretarea istorica trebuie sa raspunda unei nevoi ce se naste din problemele si decizile practice cu care ne confruntam. El arata ca istoricismul crede  in dorinta noastra de interpretare istorica si ca prin contemplarea istoriei putem sa descoperim taina sau esenta destinului omenirii. Istoricismul isi propune sa descifreze calea pe care omenirea este sortita sa mearga si totodata urmareste sa descopere cheia istorie sau sensul istoriei.

       Apare urmatoarea problema cheie : ˝ Exista un sens al istorie ?˝

       La aceasta intrebare Popper raspunde : ˝ istoria nu are un sens˝.

          Istoria  in sensul min care majoritatea oamenilor vorbesc de ea pur si simplu nu exista. Nu exista o istorie a omenirii, exista numai un  numar indefinit de istorii care vizeaza diferite aspecte ale vietii umane. Unul dintre acetea este istoria puterii politice, care este ridicata la rangul de istorie a lumii. Aceasta istorie a luptelor pentru putere Popper o numeste istoria crimei internatioanale si a asasinatelor in masa. Multi istorici ai scris sub supravegherea imparatilor, a generalilor si a dictatorilor.

Din punctul de vedere al dogmei crestine, Dumnezeu se dezvaluie in istorie, istoria are un sens; sensul ei este telul lui Dumnezeu. Referitor la aceasta viziune Popper o considera ˝curata idolatrie si superstitie˝, el arata ca in spatele acestui istoricism teist se afla versiunea hegelianacare priveste istoria politica, ca pe o scena sau ca pe un fel de lunga piesa shakesperiana, ai carei eroi sunt marile personalitati istorice.

          Popper nu neaga faptul ca aspiratiile occidentale umanitarismul, libertatea, egaliatea le datoram influentei crestinismului. El considera ca singura atitudine ratioanala si crestineasca fata de istoria libertatii este ca noi insine suntem raspunzatori de ea in acelasi sens in care suntem raspunzatori de propriile noastre vieti si ca doar constiinta noastra poate sa ne judece si nu succesul nostru lumesc.

          Macmurray implica cultul succesului si ideea ca dreptatea va vi de partea celor umili pentru ca vor vi in tabara invingatoare. Aceasta traduce marxismul, teoria morala istoricista a lui Marx in limbajul unei prishologii a naturii umane si al profetiei religioase.

          Critica facuta de Kirkegaard lui Hegel, ofera un sprijin puternic ideii ca istoricismul este incompatibil cu crestinismul. Desi Kierkegaard nu s-a eliberat niciodata pana la capat de traditia hegeliana in care fusese educat.

          Popper desi sustine ca istoria nu are sens, dar facand aceasta afirmatie, el nu vrea sa spuna ca trebuie sa contemplam inmarmuriti istoria puterii polotici si sa o privim ca pe un spectacol sangeros. El sustine ca putem interpreta istoria puterii politice din punctul de vedere al luptei noastre pentru societatea deschisa, pentru domnia ratiunii, pentru dreptate, libertate, egalitate si pentru prevenirea nelegiuirilor internationale. Desi istoria nu are scopuri sau sens, noi ii putem impune aceste scopuri ale noastre si ii putem conferi un sens. Oamenii sunt cei care introduc scop si sens in natura si in istorie. Desi oamenii nu sunt egali putem decide sa luptam pentru drepturi egale. Istoriei putem sa-i conferim drept scop si sens lupta noastra pentru societatea deschisa si impotriva dusmanilor ei.

          Asemeni jocurilor de noroc, istoricismul s-a nascut din disperarea noastra in ce priveste rationalitatea  si responsabilitatea actiunilor noastre, istoricismul este o speranta degradata, o credinta degradata, incompatibil cu orice religie care predica importanta constiintei morale, deoarece aceasta va trebui sa puna accentul pe responsabilitatea noastra suprema pentru actiunile noastre si pentru repecursiunile lor asupra mersului istoriei.

          Istoria poate fi facuta aparand si consolidand acele institutii democratice de care depinde libertatea  si cu ea progresul.

          Istoria  trebuie justificata ca un lucrul de care ea are mare nevoie.

          In conceptia lui Popper predictiile sunt posibile doar pentru sisteme ˝bine izolate, stationare si recurente˝, ceea ce nu este si nu poate fi cazul cu societatea umana unde printre factorii de capetenie care determina dezvoltarea se numara propriile noastre decizii de a reactiona intr-un fel sau altul la situatia in care ne gasim. Astfel de exemplu tehnologia care a ajuns sa exercite o influenta atat de puternica asupra societatii contemporane, nu poate fi prezisa nici macar in principiu cu un secol in urma. Popper considera ca optiunea si responsabilitatea raman inevitabil ale indivizilor, nu putem avea niciodata suficiente temeiuri pentru a spune : ˝societatea nu poate sa evolueze decata in cuate mod indiferent daca membrii ei o vor sau nu˝.

          Pentru Popper in chestiuni practice ca si in cele teoretice nu putem fi niciodata siguri ca detinem raspunsurile corecte. Ceea ce il face sa pledeze pentru o cat mia mare libertate de a critica si experimenta, democratia fiind in viziunea sa un sistem, unde conducatorii ale caror solutii la problemele societatii nu se mai dovedesc a fi cele mai promitatoare, pot fi inlocuiti pe cale non violenta. Pentru el problema cruciala nu este cine trebuie sa detina puterea, ci in ce mod poate fi impiedicat abuzul de putere practicat in interesul unei dogme sociale sau politice, ori pentru avantaje personale.

          Popper a insistat si asupra concordantei dintre ˝logica liberala a stiintei˝ care accepta concurenta tuturor teoriilor pentru ca acestea sa fie supuse probei controlului empiric si ˝societatile liberale sau deschise˝ in raport cu ˝societatile inchise˝(societatile comuniste) bazandu-se pe explicatii totalizatoare si de nerespins asupra lumii. Reflectia epistemologica da nastere in acest caz unei etici a adevarului propriu societatilor democratice.

          K. Popper propune omenirii un mod de viata activ, pentru a da un sens  istoriei :

          ˝ In loc sa pozam drept profeti, trebuie sa devenim ziditori ai destinului nostru. Trebuie sa invatam sa facem lucrurile cat mai bine cu putinta si sa ne descoperim greselile, iar cand ne vom fi lepadat de ideea ca istoria puterii va fi judecatorul nostru, cand vom fi incetat sa ne intrebam cu ingrijorare daca istoria ne va da sau nu dreptate, atunci poate ca vom izbuti intr-o buna zi  sa aducem puterea sub controlul nostru…˝

amintiri… veselie. pasiune…